Ce faci, cand vrei sa faci ceea ce nu trebuie sa faci

Joi 12 octombrie 2017

:)) un joc de cuvinte fata de un alt articol recent, dar acum parca totul e mai clar. Este momentul in care toate nebuniile umane se opresc, palesc in fata divinului. Este momentul in care te-ai eliberat de toti si de toate si redevii tu insuti. E un reset, cel mai mare reset and go! Iar orizontul nu are limite. Estii ceea ce esti, ceea ce vibrezi, acum doar trebuie sa fii. Daca nu ai fi renuntat la toate, ai fi regretat mai tarziu, ti-ar fi parut rau ca nu ai avut curaj sa fii tu. Este acel moment etern in care vezi adevarul, simti realitatea si intelegi ca scopul tau aici este de a fi tu. Asa ca fii, in autenticitatea ta, in adevarul tau, in spiritul tau interior. Priveste lumea ca si cum o vezi pentru prima data, pentru ca ai acum alti ochi, asculta vorbele ca si cum nu le stii, pentru ca acum ai alte urechi… gusta viata, ca si cum nu o cunosti, pentru ca acum ai alte gusturi. Fii tu si creeaza frumos pentru tine, fii in maiestria ta, fii liber sa fii ceea ce esti. Lumea se asterne la picioarele tale si se va modela dupa cum o imaginezi tu.  Zboara in imaginatie, topeste te in culori nedescoperite, aprinde lumini nemaivazute.

Focul interior

Duminica 8 octombrie

Caldura interioara. Despre asta vreau sa scriu acum. Acea caldura pe care o simti in anumite momente si care te arde, dar alteori e plecata, inchisa undeva departe si tu stai in frig. De ce? Ce este asta si cum facem sa o accesam mereu? De fapt, cum faci sa nu mai plece nicioadata? Are legatura cu inima, cu bucuria cu setea de viata. Lucrurile se leaga biologic, pentru ca frigul se traduce de multe ori prin probleme de circulatie, prin necurgerea vietii. Raspunsul? Pasiune! Gaseste pasiunea ta pentru viata, pentru fiinta, pentru lume. Iesi din tiparul mort in care functionezi si traieste! Liber si constient, sangele iti va pompa in vene, viata va curge prin tine, timpul se roteste prin tine.   Atunci cand faci ceva cu pasiune uiti de timp, de reguli, de zi sau de noapte, de frig sau de cald, chiar de foame sau sete.  Sparge toate fricile si traieste! Aici, pe pamant pentru ultima viata in dualitate, fii aici in fiecare clipa si traieste! Corpul tau poate face orice, daca il lasi.  Focul tau interior esti tu.

 

Ce faci cand nu vrei sa faci ceea ce trebuie sa faci

luni 2 octombrie 2017

Ce faci, cand nu vrei sa faci, ceea ce trebuie sa faci? Si simt cum inca si eu caut raspuns la aceasta chestiune. Apare la birou o sarcina care nu -ti place. ok, esti un om trezit, un maestru cel putin in devenire, ai in continuare un serviciu, parte din rolul tau pe Pamant si vine o parte care nu-ti place. Te framanti si te infurii atat de tare, incat provoci o durere de cap groaznica, o oboseala lesinata si o ameteala teribila. Alte variante? recurgem la vechea tehnica, a intrebarilor: de ce nu-ti place respectiva chestiune? ce te pune sa faci? te scoate cumva din zona de confort? cam da… e vreo frica acolo? cam da… si mai ce e pe acolo? o senzatie ca e prea mult? daaaa…. ok, e prea mult pentru cine? poate pentru minte, pentru ca spiritul poate face orice. coorect? aaa…daaa…. dar…aaaa.. Nici un aaaa… de ce fugi de fapt? daca ai reusit sa o faci o data, inseamna ca nu e prea mult, ca poti. deci pentru cine e prea mult? sufletul tau stie exact de ce ai nevoie asa ca imbratiseaza ce vine spre tine. sigur, poate parea ca un sut in fund, dar uneori de asta ai nevoie ca sa mai cresti. hai, iesi din lacrimogeala si pune-ti in minte sa stralucesti, sa faci cea mai buna demonstratie, cea mai buna aparitie, pentru ca nu uita, aici totul e o joaca. Asa ca joaca in maiestrie, nu te diminua la un vaiet penibil al mintii. Este ceea ce esti oriune si oricand. nimic nu e prea greu, ai energie si toata sustinerea sa le faci pe toate si mult mai mult. Probabil ca devenisei prea confortabil in contul tau, asa ca, hopa te arunca cineva afara sa mai scoti o bucatica din tine. Si o vei scoate, o vei arata lumii si ea te va aplauda. Fii sigur ca o parte din tine avea nevoie de respectiva chestiune asa ca accepta si vezi ce scoate la suprafata. Poate e un alt aspect al tau care vrea descoperit, poate ceva din trecut de eliberat. orice ar fi e acolo, ca o comoara pentru tine care asteapta sa o deschizi, iar tu risti sa pierzi tot  castigul cu morocaneala si cu refuzul si de a incerca. Hai, o respiratie, un shoud cu Adamus, si treci direct prin chestiune! la final, ii vei cer scuze fruntii tale pentru durerea provocata inutil.

Dependenta de soare

Duminica 1 octombrie

A venit toamna oficial, iar afara e un frig care aduce mai degraba a toamna. Nu stiu daca mai e normal sau nu sa trecem atat de repede de la 27 de grade la 15, la 5 grade chiar noaptea, dar probabil ca si vremea se schimba o data cu noi. Dar mi-e dor de soare, poate sa fie cat de frig o fi, dar sa iasa soarele. Cum te incalzeste el, nu o face nici o centrala, cum te alimenteaza si cum te umple de o caldura blanda si adanca. E totusi fain ca noi avem 4 anotimpuri, cel putin mai schimbi hainele si atmosfera, dar soarele sa nu plece. Sa fie acolo sus, sa ma incalzeasca zilnic. Si in zilele geroase de iarna, sa fie soare. De unde vine oare dependenta asta? E mai lipicioasa ca orice drog. Poate pentru ca ne hranim cu energie solara. Soarele ne da ceva de neinlocuit. Pana la urma si plantele au nevoie de soare sa creasca. Soarele inseamna viata, este cel care da viata plantelor, naturii, este inaintea vietii. Deci, viata da dependenta, caldura ei, nebunia ei, cateodata te arde, alteori se ascunde de tine si o cauti nebun sau o astepti tacut in coltul tau. Dar nu poti trai fara ea, asa cum nu poti trai fara soare.

Colegul tau, stresul

Miercuri 27 sept 2017

Stresul, e ceva ce ne place mult. Sa stam incordati, fizic ma refer, atat de mult incat pui o presiune uriasa pe muschii tai, pe toate celulele organismului, care te servesc in liniste, te asculta chiar si atunci cand iti faci atata rau singur. De unde vine stresul asta? De ce ne stresam? Unde am invatat asta? Am impresia ca vine la pachet cu maturitatea. Zic asta pentru ca in copilarie, o noua sarcina sau ceva de facut era o provocare, era o competitie, o bucurie, o descoperire si o joaca. Acum, orice sarcina de la munca devine un sambure de stres. Nu doar ca nu ma ajuta stresul, dar am senzatia ca ma oboseste mai tare decat sarcina in sine. Framantarea si pisarea marunta, infinita in blocajul de ganduri cred ca e cel mai nociv lucru pe care poti sa-l faci. Ok, acum ca am decis asta, cum scapam de stres? Ce ma face sa nu renunt la stres? Undeva simt iz de credinta falsa… oare mi a spus cineva de mica faptul ca trebuie sa mi dau silinta? Si “datul de silinta” inseamna cumva sa te arunci pe jos, sa te chinui, sa storci din tine fiecare picatura de sudoare rece… Oare vedeam cumva acasa astfel de exemple?  Pana la urma stresul e din frica. O frica de a nu gafa, de a nu rata sarcina, de a fi exclus, de a gresi. culmea e ca tocmai stresul te face sa gresesti. Oricum voi duce la bun sfarsit sarcina, ce-ar fi sa ma si bucur de ea? A duce la bun sfarsit, da, poate insemna si ca finalul e altul decat cel propus, si atunci finalul ramane unul bun, chiar daca, in functie de parte s-ar putea sa ai si opinii contrare. Orice experienta are un final, si daca m-as concentra mai putin pe final, sa-l fixex eu de pe acum intre ingustele paranteze ale gandurilor de acum, poate ar fi descoperite noi cai de actiune. Dar nu stau in prezent, ci cu ardoare rulez in minte imagini create dintr-un rezultat care aparent ma multumeste. Ce ar fi daca as lua experienta ca atare, fara sa leg vreun final. Daca a venit spre mine, e clar ca e ceva acolo pentru mine, ceva imi foloseste si s-ar putea sa aflu mai repede ce este, daca nu ma stresez. Voi face un exercitiu: in 10 zile, orice vine spre mine voi primi cu bucurie, entuziasm si convingerea ca va fi usor. De aici e stresul, e o credinta ca va fi greu. Ei bine, eu decid ca va fi usor si pe deasupra si distractiv si amuzant. Si acum descopar o neincredere in mine. De fapt, ma stresez pentru ca nu sunt convinsa ca am tot ce-mi trebuie ca sa fac fata, dar o voce mica imi sopteste ca le am pe toate si mult mai mult de atat. E doar mintea mea care cere convingere si se streseaza… relax, honey, de data asta va fi usor, este deja usor.

 

Tu in cine/ce crezi?

Luni 25 sept 201

Tu in ce crezi? Cine sau ce iti da putere? Atunci cand ai nevoie de un raspuns unde il cauti? Intreb dupa ce ai incheiat pleiada de telefoane, dupa ce ai sunat o pe mama, pe bunica, ai apelat la tata, la toti prietenii, care mai de care mai nebun, eventual au intrat in hora si cativa colegi de serviciu. Daca ai verisori, sunt si ei pe lista de nefericiti, condamnati sa treaca alaturi de tine prin nu stiu ce criza existentiala de moment, care oricum nu e mai mult decat o furtuna intr-un pahar cu apa. Dar cum tu esti un vulture in paharul tau, ti se pare ca totul este cu si despre tine. Guess what.. nu e despre tine! Si nu te poate ajuta nimeni. Fiecare raspuns pe care l primeste va fi, in cel mai bun caz, o parere a acelei persoane despre cum ar reactiona ea in acea situatie. Din nou, nu are legatura cu tine. Acea persoana vorbeste despre ea. Nu ti s-a intamplat sa spui cuiva ceva si raspunsul sa inceapa cu: eu odata… deci, este despre acea persoana! comic, nu? Pai si atunci, ce ne facem? Avem o situatie si pana acum nu ai obtinut decat o suita de variante de actiune pe care le-ar face cunoscutii tai. Dar tu? Tu ce faci? Mai exista o etapa, cea a dracilor, a nervilor, a bocetului cu sughituri si eventual a datului vina pe univers, pe bunica, pe strabunica, pe sefu, vecinu sau oricine trece strada atunci. Dupa valul asta, tot nu ai raspuns, ce te faci? Daca mai incerci din nou la prieteni, s-ar putea sa nu-ti rspunda nimeni sau risti deja sa enervezi pe cineva.  Si atunci? Pai nu-ti mai ramane decat sa respiri adanc, sa mai dracuiesti un pic si apoi sa fac ceva. Orice iti trece prin cap, suflet sau minte. Pana la urma, by your self vei gasi un raspuns si vei lua o pozitie. Daca faci asta constient si cu asumarea oricaror consecinte, atunci este si mai relaxat. Dar, de cele mai multe ori, asta se face cu o mie de intrebari despre cum , dar de ce? Dar o fi bine? Dar ce risc? Dar daca fac altfel? In fine… un chin teribil, cumplit de obositor si pana la urma te doare capul. Daca te straduiesti mult asa, e posibil sa te si imbolnavesti de ceva, pentru ca al tau corp are nevoie sa scoata afara, cumva, pleiada de prostii cu care il indopi. OK, si acuma, obosit si sa mai gandesti, iei o decizie. Vrut nevrut, fortat nefortat, te decizi cumva si dai batai. De cele mai multe ori, Solutia e chiar buna, si era pentru tine mereu acolo. Si acum te intreb, de ce a trebuit sa te “tormentezi” in asa fel, sa te duci pana la capatul lumii si inapoi ca sa revii tot la tine? Poate data viitoare vei merge direct la sursa, acolo in adancul tau, acolo unde este un loc in care palpita ceva cand iei o decizie placuta tie, acolo unde iti rad mustatile de bucurie cand faci ceva ce ti-ai dorit de mult timp, acolo e locul tau. Numeste-l cum vrei, sufltet, inima, sine mai inalt, maestru, intuitie, Dumnezeu, dar ala e si e al tau, mereu gata sa te serveasca. Doar trebuie sa respiri si sa mergi acolo, raspunsul e pe tava. Dar sunt naiva, pentru ca tu nu-l vei cauta urmatoarea data, vei continua sirul absolut cretin de chinuri, ca sa vada toata lumea cat suferi, si ca apoi, tarziu tare, sa cazi lat, eventual in vreo depresie. Sigur niste pastile sunt solutia…

 

Am ratat din nou Apocalipsa

Vineri 22 sept 2017

Cica maine ar veni, am auzit si am citit despre ea in multe locuri. Pe Facebook era plin de articole si poze, care mai de care mai naucitoare. Izbavirea sau marea pedeapsa, depinde cum o vezi, ar veni maine, in ziua fatidica de 23 septembrie. Ar fi o aliniere cereasca fara precedent, anuntata de eoni si asteptata tot de atata timp. Hai sa ne imaginam o clipa ca asa ar fi. Maine am inceta sa existam… ce simt legat de asta? E comic, pentru ca nu cred ca existenta se opreste aici. Poate aceasta curenta experienta pe care o numim viata se poate inchide maine, dare eu exist dincolo de asta. Stiu sigur, pentru ca e ceva in mine care mereu a vazut moartea ca o eliberare. E adevarat, nu a celor dragi. Sunt anumite fiinte, oameni si animale, cu care as vrea sa fac un pact: atat timp cat eu raman aici, pe Gaia, sa ramana si ele. Suna egoist? Poate e, dar nu degeaba ne-am intalnit. Asa ca mai bine crestem impreuna. Ce as face in ultima zi pe pamant? Probabil as sta si as rade. Totul mi s-ar parea un rol pe care uneori l-am jucat bine, alteori m-am lasat furata de jocul in sine.  Si mi-as dori sa plec inainte sa plec si sa iau si corpul cu mine. Dar, totusi, ceva in inima imi spune ca nu vom fi exterminati ca rasa maine. Este doar un prag, pentru unii imens, pentru altii insesizabil, si care tocmai va adanci prapastia intre primii si cei din a doua categorie. Este o invitatie la echilibru, la libertate in echilibru, la aprinderea scateii divine din tine. Doar permite, lasa-te si radiaza. Fii cine simti sa fii, este cu tine, despre tine si pentru tine. Prima zi de toamna, prima zi in care esti tu, esti ceea ce esti. Lasa dubiile, fricile, grijile si gandurile sa cada precum frunzele in bataia vantului. Ele nu mor, ci doar se transforma, asa cum tu te transformi in lumina care esti. Nu voi muri maine, ci voi renaste, viata va fi mai vie, lumina mai luminoasa si eu curgand prin toate si toate prin mine.

De echinoctiu

Joi 21 sept 2017

Afara plouase recent si miroasea a proaspat, a aer nou, umed si rece, care iti strapungea plamanii si mintea, trecea dincolo de tine si de toate. Un vant mangaia frunzele intr-un vartej nebun pentru ele, placut pentru mine. Miroasea a nou, a noapte noua, a vise si a parfum de chef. Aveam chef de ceva, nici eu nu stiam a ce. Dar este ceva acolo care ma cheama si vreau ca tu sa ma ajuti sa gasesc ce este. O chemare am simtit mereu, de cand sunt mica, de cand am venit pe acest pamant. Uneori sunt atat de prinsa de chemarea spre acest ceva, incat fara sentimentul asta am senzatia ca voi pierde inclusiv  sensul vietii. Poate ca asta e, trebuie sa-l pierd, sa ma detasez de orice dorinta, sa ma las. Sa ma las pentru ce va veni, indiferent ce va fi. Poate ca tocmai chemarea este o piedica in calea gasirii a ceea ce caut. Numai renuntarea ma poate salva acum, asa cum frunzele se lasa in bataia vantului. Ele nu opun nici o rezistenta, nu gandesc vantul, nu l masoara, nu l canatresc, doar il lasa sa le bata. Unele pleaca, se transforma, altele raman, altele se rup. Niciuna nu e sigura de ce va urma, dar se lasa, adora si admite bataia vantului ca atingerea suava a unui prieten de suflet. Oare frunzele au suflet? Cred ca doar constiinta. O stea imi surade de aproape, stie ca nu merg inca la ea, ca am promis ca voi ramane aici. Dar imi face din ochi, sa ma las.. asta e calea, ma inteb oare de ce nu am vazut o pana acum? Copacul din fata mea se bucura de un vant bun, cum s-ar spune, astepta de mult sa danseze si el.

Cu mintea e greu sa vezi, ea poate doar calcula, aduna, evalua, concluziona. Dar de vazut trebuie sa vezi cu sufletul, sa simti cu fiecare por, sa stii fara sa poti articula. Si am gasit acel nou, e prima zi de toamna.