De echinoctiu

Joi 21 sept 2017

Afara plouase recent si miroasea a proaspat, a aer nou, umed si rece, care iti strapungea plamanii si mintea, trecea dincolo de tine si de toate. Un vant mangaia frunzele intr-un vartej nebun pentru ele, placut pentru mine. Miroasea a nou, a noapte noua, a vise si a parfum de chef. Aveam chef de ceva, nici eu nu stiam a ce. Dar este ceva acolo care ma cheama si vreau ca tu sa ma ajuti sa gasesc ce este. O chemare am simtit mereu, de cand sunt mica, de cand am venit pe acest pamant. Uneori sunt atat de prinsa de chemarea spre acest ceva, incat fara sentimentul asta am senzatia ca voi pierde inclusiv  sensul vietii. Poate ca asta e, trebuie sa-l pierd, sa ma detasez de orice dorinta, sa ma las. Sa ma las pentru ce va veni, indiferent ce va fi. Poate ca tocmai chemarea este o piedica in calea gasirii a ceea ce caut. Numai renuntarea ma poate salva acum, asa cum frunzele se lasa in bataia vantului. Ele nu opun nici o rezistenta, nu gandesc vantul, nu l masoara, nu l canatresc, doar il lasa sa le bata. Unele pleaca, se transforma, altele raman, altele se rup. Niciuna nu e sigura de ce va urma, dar se lasa, adora si admite bataia vantului ca atingerea suava a unui prieten de suflet. Oare frunzele au suflet? Cred ca doar constiinta. O stea imi surade de aproape, stie ca nu merg inca la ea, ca am promis ca voi ramane aici. Dar imi face din ochi, sa ma las.. asta e calea, ma inteb oare de ce nu am vazut o pana acum? Copacul din fata mea se bucura de un vant bun, cum s-ar spune, astepta de mult sa danseze si el.

Cu mintea e greu sa vezi, ea poate doar calcula, aduna, evalua, concluziona. Dar de vazut trebuie sa vezi cu sufletul, sa simti cu fiecare por, sa stii fara sa poti articula. Si am gasit acel nou, e prima zi de toamna.

 

 

One Reply to “De echinoctiu”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *