Colegul tau, stresul

Miercuri 27 sept 2017

Stresul, e ceva ce ne place mult. Sa stam incordati, fizic ma refer, atat de mult incat pui o presiune uriasa pe muschii tai, pe toate celulele organismului, care te servesc in liniste, te asculta chiar si atunci cand iti faci atata rau singur. De unde vine stresul asta? De ce ne stresam? Unde am invatat asta? Am impresia ca vine la pachet cu maturitatea. Zic asta pentru ca in copilarie, o noua sarcina sau ceva de facut era o provocare, era o competitie, o bucurie, o descoperire si o joaca. Acum, orice sarcina de la munca devine un sambure de stres. Nu doar ca nu ma ajuta stresul, dar am senzatia ca ma oboseste mai tare decat sarcina in sine. Framantarea si pisarea marunta, infinita in blocajul de ganduri cred ca e cel mai nociv lucru pe care poti sa-l faci. Ok, acum ca am decis asta, cum scapam de stres? Ce ma face sa nu renunt la stres? Undeva simt iz de credinta falsa… oare mi a spus cineva de mica faptul ca trebuie sa mi dau silinta? Si “datul de silinta” inseamna cumva sa te arunci pe jos, sa te chinui, sa storci din tine fiecare picatura de sudoare rece… Oare vedeam cumva acasa astfel de exemple?  Pana la urma stresul e din frica. O frica de a nu gafa, de a nu rata sarcina, de a fi exclus, de a gresi. culmea e ca tocmai stresul te face sa gresesti. Oricum voi duce la bun sfarsit sarcina, ce-ar fi sa ma si bucur de ea? A duce la bun sfarsit, da, poate insemna si ca finalul e altul decat cel propus, si atunci finalul ramane unul bun, chiar daca, in functie de parte s-ar putea sa ai si opinii contrare. Orice experienta are un final, si daca m-as concentra mai putin pe final, sa-l fixex eu de pe acum intre ingustele paranteze ale gandurilor de acum, poate ar fi descoperite noi cai de actiune. Dar nu stau in prezent, ci cu ardoare rulez in minte imagini create dintr-un rezultat care aparent ma multumeste. Ce ar fi daca as lua experienta ca atare, fara sa leg vreun final. Daca a venit spre mine, e clar ca e ceva acolo pentru mine, ceva imi foloseste si s-ar putea sa aflu mai repede ce este, daca nu ma stresez. Voi face un exercitiu: in 10 zile, orice vine spre mine voi primi cu bucurie, entuziasm si convingerea ca va fi usor. De aici e stresul, e o credinta ca va fi greu. Ei bine, eu decid ca va fi usor si pe deasupra si distractiv si amuzant. Si acum descopar o neincredere in mine. De fapt, ma stresez pentru ca nu sunt convinsa ca am tot ce-mi trebuie ca sa fac fata, dar o voce mica imi sopteste ca le am pe toate si mult mai mult de atat. E doar mintea mea care cere convingere si se streseaza… relax, honey, de data asta va fi usor, este deja usor.

 

Tu in cine/ce crezi?

Luni 25 sept 201

Tu in ce crezi? Cine sau ce iti da putere? Atunci cand ai nevoie de un raspuns unde il cauti? Intreb dupa ce ai incheiat pleiada de telefoane, dupa ce ai sunat o pe mama, pe bunica, ai apelat la tata, la toti prietenii, care mai de care mai nebun, eventual au intrat in hora si cativa colegi de serviciu. Daca ai verisori, sunt si ei pe lista de nefericiti, condamnati sa treaca alaturi de tine prin nu stiu ce criza existentiala de moment, care oricum nu e mai mult decat o furtuna intr-un pahar cu apa. Dar cum tu esti un vulture in paharul tau, ti se pare ca totul este cu si despre tine. Guess what.. nu e despre tine! Si nu te poate ajuta nimeni. Fiecare raspuns pe care l primeste va fi, in cel mai bun caz, o parere a acelei persoane despre cum ar reactiona ea in acea situatie. Din nou, nu are legatura cu tine. Acea persoana vorbeste despre ea. Nu ti s-a intamplat sa spui cuiva ceva si raspunsul sa inceapa cu: eu odata… deci, este despre acea persoana! comic, nu? Pai si atunci, ce ne facem? Avem o situatie si pana acum nu ai obtinut decat o suita de variante de actiune pe care le-ar face cunoscutii tai. Dar tu? Tu ce faci? Mai exista o etapa, cea a dracilor, a nervilor, a bocetului cu sughituri si eventual a datului vina pe univers, pe bunica, pe strabunica, pe sefu, vecinu sau oricine trece strada atunci. Dupa valul asta, tot nu ai raspuns, ce te faci? Daca mai incerci din nou la prieteni, s-ar putea sa nu-ti rspunda nimeni sau risti deja sa enervezi pe cineva.  Si atunci? Pai nu-ti mai ramane decat sa respiri adanc, sa mai dracuiesti un pic si apoi sa fac ceva. Orice iti trece prin cap, suflet sau minte. Pana la urma, by your self vei gasi un raspuns si vei lua o pozitie. Daca faci asta constient si cu asumarea oricaror consecinte, atunci este si mai relaxat. Dar, de cele mai multe ori, asta se face cu o mie de intrebari despre cum , dar de ce? Dar o fi bine? Dar ce risc? Dar daca fac altfel? In fine… un chin teribil, cumplit de obositor si pana la urma te doare capul. Daca te straduiesti mult asa, e posibil sa te si imbolnavesti de ceva, pentru ca al tau corp are nevoie sa scoata afara, cumva, pleiada de prostii cu care il indopi. OK, si acuma, obosit si sa mai gandesti, iei o decizie. Vrut nevrut, fortat nefortat, te decizi cumva si dai batai. De cele mai multe ori, Solutia e chiar buna, si era pentru tine mereu acolo. Si acum te intreb, de ce a trebuit sa te “tormentezi” in asa fel, sa te duci pana la capatul lumii si inapoi ca sa revii tot la tine? Poate data viitoare vei merge direct la sursa, acolo in adancul tau, acolo unde este un loc in care palpita ceva cand iei o decizie placuta tie, acolo unde iti rad mustatile de bucurie cand faci ceva ce ti-ai dorit de mult timp, acolo e locul tau. Numeste-l cum vrei, sufltet, inima, sine mai inalt, maestru, intuitie, Dumnezeu, dar ala e si e al tau, mereu gata sa te serveasca. Doar trebuie sa respiri si sa mergi acolo, raspunsul e pe tava. Dar sunt naiva, pentru ca tu nu-l vei cauta urmatoarea data, vei continua sirul absolut cretin de chinuri, ca sa vada toata lumea cat suferi, si ca apoi, tarziu tare, sa cazi lat, eventual in vreo depresie. Sigur niste pastile sunt solutia…

 

Am ratat din nou Apocalipsa

Vineri 22 sept 2017

Cica maine ar veni, am auzit si am citit despre ea in multe locuri. Pe Facebook era plin de articole si poze, care mai de care mai naucitoare. Izbavirea sau marea pedeapsa, depinde cum o vezi, ar veni maine, in ziua fatidica de 23 septembrie. Ar fi o aliniere cereasca fara precedent, anuntata de eoni si asteptata tot de atata timp. Hai sa ne imaginam o clipa ca asa ar fi. Maine am inceta sa existam… ce simt legat de asta? E comic, pentru ca nu cred ca existenta se opreste aici. Poate aceasta curenta experienta pe care o numim viata se poate inchide maine, dare eu exist dincolo de asta. Stiu sigur, pentru ca e ceva in mine care mereu a vazut moartea ca o eliberare. E adevarat, nu a celor dragi. Sunt anumite fiinte, oameni si animale, cu care as vrea sa fac un pact: atat timp cat eu raman aici, pe Gaia, sa ramana si ele. Suna egoist? Poate e, dar nu degeaba ne-am intalnit. Asa ca mai bine crestem impreuna. Ce as face in ultima zi pe pamant? Probabil as sta si as rade. Totul mi s-ar parea un rol pe care uneori l-am jucat bine, alteori m-am lasat furata de jocul in sine.  Si mi-as dori sa plec inainte sa plec si sa iau si corpul cu mine. Dar, totusi, ceva in inima imi spune ca nu vom fi exterminati ca rasa maine. Este doar un prag, pentru unii imens, pentru altii insesizabil, si care tocmai va adanci prapastia intre primii si cei din a doua categorie. Este o invitatie la echilibru, la libertate in echilibru, la aprinderea scateii divine din tine. Doar permite, lasa-te si radiaza. Fii cine simti sa fii, este cu tine, despre tine si pentru tine. Prima zi de toamna, prima zi in care esti tu, esti ceea ce esti. Lasa dubiile, fricile, grijile si gandurile sa cada precum frunzele in bataia vantului. Ele nu mor, ci doar se transforma, asa cum tu te transformi in lumina care esti. Nu voi muri maine, ci voi renaste, viata va fi mai vie, lumina mai luminoasa si eu curgand prin toate si toate prin mine.

De echinoctiu

Joi 21 sept 2017

Afara plouase recent si miroasea a proaspat, a aer nou, umed si rece, care iti strapungea plamanii si mintea, trecea dincolo de tine si de toate. Un vant mangaia frunzele intr-un vartej nebun pentru ele, placut pentru mine. Miroasea a nou, a noapte noua, a vise si a parfum de chef. Aveam chef de ceva, nici eu nu stiam a ce. Dar este ceva acolo care ma cheama si vreau ca tu sa ma ajuti sa gasesc ce este. O chemare am simtit mereu, de cand sunt mica, de cand am venit pe acest pamant. Uneori sunt atat de prinsa de chemarea spre acest ceva, incat fara sentimentul asta am senzatia ca voi pierde inclusiv  sensul vietii. Poate ca asta e, trebuie sa-l pierd, sa ma detasez de orice dorinta, sa ma las. Sa ma las pentru ce va veni, indiferent ce va fi. Poate ca tocmai chemarea este o piedica in calea gasirii a ceea ce caut. Numai renuntarea ma poate salva acum, asa cum frunzele se lasa in bataia vantului. Ele nu opun nici o rezistenta, nu gandesc vantul, nu l masoara, nu l canatresc, doar il lasa sa le bata. Unele pleaca, se transforma, altele raman, altele se rup. Niciuna nu e sigura de ce va urma, dar se lasa, adora si admite bataia vantului ca atingerea suava a unui prieten de suflet. Oare frunzele au suflet? Cred ca doar constiinta. O stea imi surade de aproape, stie ca nu merg inca la ea, ca am promis ca voi ramane aici. Dar imi face din ochi, sa ma las.. asta e calea, ma inteb oare de ce nu am vazut o pana acum? Copacul din fata mea se bucura de un vant bun, cum s-ar spune, astepta de mult sa danseze si el.

Cu mintea e greu sa vezi, ea poate doar calcula, aduna, evalua, concluziona. Dar de vazut trebuie sa vezi cu sufletul, sa simti cu fiecare por, sa stii fara sa poti articula. Si am gasit acel nou, e prima zi de toamna.